Persoanele cu dizabilități intelectuale au un handicap mintal.

O tulburare mintală în sine nu duce neapărat la dizabilitate. Tulburările mintale diferă unele de altele: unele durează o perioadă scurtă de timp și nu au consecințe grave asupra vieții pacientului, altele devin cronice și schimbă semnificativ viața unei persoane.

Dizabilitatea este un concept social. Este atribuit dacă, din cauza unei boli sau răniri, o persoană nu poate (sau poate, dar cu dificultate) să se miște, să studieze, să lucreze și să comunice în mod independent. Atacurile de panică, depresia și, în unele cazuri, schizofrenia și tulburarea afectivă bipolară (BAD) pot să nu afecteze abilitățile de mai sus – în astfel de cazuri nu va exista nicio bază pentru o dizabilitate.

Invaliditatea poate fi obținută de pacienții cu tulburări mintale cronice severe: de exemplu, persoanele cu schizofrenie, retard mintal, consecințele leziunilor cerebrale traumatice, accidente vasculare cerebrale și hemoragii cerebrale, persoanele cu demență. Tulburarea bipolară severă sau episoadele recurente de depresie pot duce, de asemenea, la dizabilitate. Este important ca cauza dizabilității să nu fie tulburarea în sine, ci incapacitatea de a face fără ajutor în viața de zi cu zi. În documentele oficiale, aceasta se numește handicap.

Pentru ca o persoană să primească un handicap, trebuie să confirmați oficial că are nevoie de asistență socială.

Majoritatea persoanelor cu dizabilități mintale înțeleg că li s-a atribuit un grup de dizabilități. Unii oameni cu tulburări mintale nu înțeleg că sunt persoane cu dizabilități. Dar, de regulă, aceștia sunt pacienți cu memorie și inteligență semnificativ reduse (de exemplu, cu demență), iar în cazul lor, lipsa de înțelegere a statutului lor social este cea mai mică dintre probleme.

O tulburare mintală nu va fi neapărat vizibilă atunci când comunicați cu o persoană. Același lucru este valabil și pentru dizabilități. Dar dacă cunoașteți dizabilitatea interlocutorului sau a rudei sale, este mai bine să amânați să întrebați despre asta până vă cunoașteți mai bine, pentru a nu crea o situație în care toată lumea să fie jenată.

De asemenea, nu merită să ne întrebăm de ce nu funcționează o persoană cu aspect sănătos și cu dizabilități. Tulburările mintale cronice se dezvoltă adesea la oameni la o vârstă tânără sau adultă. O persoană poate părea sănătoasă din punct de vedere fizic, dar scăderea voinței și tulburările de gândire ale schizofreniei, de exemplu, afectează capacitatea de a lucra la fel ca orice altă boală sau rănire gravă.

Persoanele cu dizabilități mintale încep relații, se căsătoresc și au copii. Nu toată lumea face acest lucru, iar motivul aici nu este doar boala în sine, ci și stigmatizarea acesteia.

Orice interdicție bazată pe statutul social este discriminare. În sine, handicapul și incapacitatea de a munci nu înseamnă că o persoană ar trebui să fie privată de viața în societate și de șansa de a-și întemeia o familie. Sănătatea și succesul în relațiile de familie nu sunt direct legate. La urma urmei, există o mulțime de oameni sănătoși și apți care nu pot face față creșterii copiilor lor și nici măcar să le facă rău.

O persoană cu dizabilități nu încetează să fie o persoană. Chiar dacă ni se pare ridicol sau ridicol că astfel de oameni își doresc și relații și sex, o astfel de reacție ne caracterizează mai degrabă decât persoanele cu dizabilități.

Persoanele cu tulburări mintale severe au dreptul de a face sex ca toți ceilalți dacă doresc. Sexul este o sursă importantă de emoții pozitive și o modalitate de a consolida relațiile, inclusiv pentru persoanele cu dizabilități.

Un rol separat îl joacă educația sexuală pentru copiii și adolescenții cu probleme psihice. Nu este vorba doar despre abilitățile contraceptive, ci mai mult despre învățarea despre corpul tău și despre regulile de siguranță sexuală. Un copil sau un adolescent cu dizabilități intelectuale poate deveni cu ușurință o victimă a agresiunii sexuale, iar educația poate ajuta la reducerea riscului.

• Cheia succesului educației incluzive este acceptarea unui alt elev sau student de către grup și profesori. Fără aceasta, educația nu va fi utilă și poate chiar dăuna.

  Părinții altor copii se pot teme că un copil cu nevoi speciale va atrage toată atenția profesorilor sau va perturba disciplina de la clasă – iar acest lucru va afecta performanța tuturor celorlalți. Există două răspunsuri la aceasta.

  În primul rând, chiar și un elev sănătos mintal poate încălca disciplina și poate interfera cu ceilalți. În al doilea rând, educația incluzivă necesită o bună pregătire nu numai pentru profesori și clasă, ci și pentru copilul însuși. Nu toți copiii cu o tulburare mintală pot merge la o școală obișnuită. Pentru astfel de copii au fost dezvoltate programe speciale de antrenament, inclusiv cele individuale și la domiciliu.

  Pe de altă parte, dacă educația incluzivă este organizată corespunzător, elevii acestei clase primesc o experiență socială unică, îmbunătățesc abilitățile de comunicare și răspunsul emoțional. La urma urmei, studiul este o sursă nu numai de cunoștințe, ci și de abilități sociale și este greu de spus care este mai important.

  Beneficiile pentru elevii cu dizabilități mintale sunt, de asemenea, clare – primesc o educație cu perspective bune și sunt mai bine pregătiți pentru viața în societate.

Nu, nu este. Incapacitatea este o categorie juridică care înseamnă incapacitatea unei persoane de a-și direcționa acțiunile sau de a le înțelege sensul. Este nevoie de dovada în ordin special – printr-o ședință de judecată și o examinare psihiatrică medico-legală.

În sine, handicapul datorat unei tulburări mintale, chiar și primul grup, nu înseamnă privarea automată a capacității juridice. Și nu orice persoană cu dizabilități mintale poate fi invalidată.

Nu există studii care să confirme că persoanele cu dizabilități mintale sunt mai periculoase decât persoanele fără aceasta. În același timp, studiile arată că pacienții care suferă de tulburări mintale au mai multe șanse de a deveni victime ale infracțiunilor decât criminalii. Pacienții cu tulburări mintale și cei care au suferit un handicap reprezintă un grup social vulnerabil care are nevoie de protecție și sprijin din partea societății, și nu de control suplimentar din partea agențiilor de aplicare a legii.